To get something you never had, you have to do something you never did!

Istoricul profesiei de avocat

                                                                                 Alina Ionescu

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. La început, apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cea din epoca modernă. Totuşi, se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.

Originea avocaturii este plasată de majoritatea autorilor în Roma, unde la finele Republicii, a cunoscut cea mai frumoasa epocă a istoriei sale.

În timpul lui Romulus, funcţionau aşa numiţii patronus causarum, cu misiunea de a-i asista gratuit pe justiţiabili. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a încetat să mai fie un serviciu gratuit, fiind exercitată de adevăraţii jurisconsulţi, numiţi  “avocaţi”. De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor care exercită funcţia de apărare în faţa organelor judiciare. Arta bunei apărări judiciare începe, însă, cu primele discuţii exploratorii purtate de avocat, de urmaşul modern al vechilor defensores, oratores, advocates, cu clientul său[1].

În epoca lui Iustinian, avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional şi era retribuită prin onorarii.

Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o operă a societăţii moderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesioniste de avocaţi (de exemplu, în timpul revoluţiei franceze) deoarece se considera că monopolul unor profesii legale constituie o ofensă adusă libertăţii individuale. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă în mod absolut, adică lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. Justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi chiar fără nici o pregătire profesională.

Luând în considerare şi rolul esenţial al avocaturii în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar trebui să fie remuneraţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte[2].

O astfel de încercare de organizare a “magistraturii apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. El a desfiinţat avocatura în 1781 iar locul avocaţilor organizaţi într-o corporaţie profesionistă liberă a fost luat de consilierii asistenţi, numiţi din oficiu de către tribunal, pentru fiecare caz în parte. Aceştia erau numiţi dintre membrii tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Iar datorită eşecului acestui sistem, din 1793 s-a revenit la cel anterior[3].

Istoria avocaturii a ilustrat prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabiliatea şi prestigiul acestei profesii: Demostene, Pericle şi Socrate în Grecia, Cicero şi pleiada de jurisconsulţi ai Romei. Totuşi nu au lipsit voci care au criticat această profesie şi anume Montesquieu, La Fontaine şi Racine care imputa adesea că avocaţii apără pe oricine chiar şi pe criminali[4]. În reglementările actuale (Codul etic al avocatului) susţine munca sa de profesionist cu acest prilej de aflare a adevarului, chiar dacă el apără un om vinovat. El nu decide vinovaţia justiţiabilului său, ci ajută justiţiabilul să cunoască legea, să i se protejeze drepturile şi garantiile individuale şi contribuie, la final, la asigurarea domniei legii şi a spiritului de dreptate[5].

În toate ţările civilizate, avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Totuşi, rolul lui nu poate fi redus la funcţia de reprezentare sau asistare a justiţiabililor, fiind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorilor, contribuind la stabilirea corectă a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Astfel, el se situează pe acelaşi plan cu judecătorul care, la rândul său, devine dintr-un dominus litis un simplu arbiter litis şi se supune dictonului da nihi factum, dabo tibi ius[6].

În Europa, profesiunea de avocat a căpătat un interes la nivel supranaţional şi transnaţional. Dispoziţiile Tratatului de la Roma, care stipulează libera circulaţie a prestatorilor de servicii şi dreptul de stabilire, ambele întărite de Directivele din 1977, tind să faciliteze exercitarea efectivă a prestaţiilor avocaţilor şi fac dovada evidentă a caracterului internaţional al rolului pe care îl îndeplineşte avocatul. Exercitarea profesiei de avocat în spaţiul comunitar presupune existenţa unei profesiuni liberale şi independente, care să le poată pune în slujba serviciilor publice ale justiţiei. În 1988 reprezentanţii a 12 barouri din cadrul Comunitaii Europene au adoptat în unanimitate Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană.

Recunoaşterea pe plan internaţional a drepturilor şi libertăţilor - prin Declaraţia universală a drepturilor omului, în tratate internaţionale referitoare la drepturi sociale şi economice sau chiar la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale- a căror protecţie trebuie asigurată şi garantată pe deplin, dar şi aparată în mod constant şi efectiv, reprezintă fundamentul dimensiunii universale a rolului avocatului într-o societate democratică[7].

Profesia de avocat în diverse sisteme de drept

Cariera de avocat are o mare tradiţie şi o evoluţie în mare măsură diferită de cea din alte ţări europene.

În Franţa, profesia de avocat reprezintă o parte din marea moştenire lăsată de imperiul roman. In evul mediu, a avut loc o dispersare a funcţiilor avocatului ca urmare a unei specializări progresive a avocaţilor. În consecinţă, încetul cu încetul, avocaţii şi-au păstrat ca sarcină exclusivă pledoaria, lăsând altora atribuţii administrative. O primă sciziune a avut loc la sfârşitul secolului al XV-lea între avocaţi şi procurori, a căror principală atribuţie era asigurarea îndeplinirii procedurii scrise în faţa tribunalelor în calitate de reprezentanţi ai părţilor. Mult mai târziu, aceştia din urma au fost numiţi avoues, un fel de avocaţi care se ocupau doar de procedura scrisă, neavând posibilitatea de a pune concluzii în cadrul procesului civil sau penal.

De aceea, în vechiul drept, aceste două profesii - avocatura şi procuratura - au format două corporaţii distincte, iar ruptura a continuat să se adâncească până când revoluţia le-a suprimat. Dar consecinţele negative ale dispariţiei acestor auxiliari atât de necesari l-au determinat pe Napoleon să reabiliteze, într-o primă etapă, pe procurori (care din 1804 au fost denumiţi oficial avoues). Într-o a doua etapă, patru ani mai târziu, au fost repuşi în legalitate şi avocaţii, care erau reputaţi pentru independenţa lor şi deci, eventuali duşmani reputabili. Se pare că Napoleon ar fi afirmat despre avocaţi că: “Tant que j’aurai l’epee au cote, je veux pouvoir couper la langue aux avocates qui s’en servent contre le guvernement”. Avocaţii au rămas însă servitorii unei profesii liberale dedicate în principal pledoariilor penale şi civile, în timp ce les avoues, au devenit ofiţeri ministeriali (officiers ministerieles) din 1816[8].

Restructurarea profesiilor juridice şi judiciare menţionate a apărut ca o cerinţă imperioasă a concurenţei existente în cadrul Uniunii Europene, între avocaţii statelor membre. Acest lucru presupunea o simplificare a profesiilor legate de reprezentarea şi asistarea părţilor în cadrul procedurilor judiciare. De aceea, autorităţile guvernamentale au încercat reunificarea profesiilor în două etape importante şi anume Legea nr. 71-1130/1971 ce a avut caracter parţial pentru că fuziunea între avocat şi avoue s-a realizat la nivelul tribunalelor de primă instanţă şi ulterior Legea 90-1258 şi 90-1259/1990 prin fuziunea consilierilor juridici şi avocaţilor, ducând la stabilirea unui nou statut al profesiei de avocat. Totuşi profesia de avoue s-a menţinut pentru curţile de apel datorită complexităţii cauzelor ce parcurg cel de-al doilea grad de jurisdicţie. Avocaţii de la Curtea de Casaţie se constituie într-un corp distinct şi îndeplinesc atât funcţia de avocat, cât şi cea de avoue. Ei sunt în acelaşi timp şi avocaţi ai Consiliului de Stat.

Astăzi, în Franţa există o singură profesie de avocat care îşi asumă atât asigurarea cât şi reprezentarea clientului.

Profesiunea de avocat este organizată într-o formă asemănătoare cu cea din alte ţări europene şi anume există barou, un consiliu naţional a barourilor la care se adaugă un centru regional de formare profesională a avocaţilor (C.R.F.P.A.) ce este în raza de activitate a fiecărei curţi de apel.

Au acces în avocatură numai cetăţenii francezi sau persoanele din ţările U.E. sau din spaţiul economic european. Persoanele care doresc să intre în avocatură trebuie să aibă o bună conduită şi să nu fi suferit condamnări penale sau disciplinare ori administrative, alături de studii juridice (diploma de maitraise en droit) sau o altă diplomă echivalentă pentru exercitarea profesiei.

Candidatul trebuie să susţină şi un examen de admitere în C.R.F.P.A., la facultăţile de drept anume destinate în acest scop, ce presupunea o rigoare deosebită. Sunt scutiţi de la acest examen persoanele care au îndeplinit anumite funcţii în domeniul juridic sau judiciar, precum şi doctorii în drept. Durata studiilor la acest centru este de un an, după care este urmat de efectuarea unui stagiu obligatoriu de 2 ani.

Avocatul are dreptul de a pleda în faţa oricărei autorităţi jurisdicţionale şi disciplinare, cu exceptia Consiliului de Stat şi a Curtii de Casaţie. Ei au monopolul pledoariei în faţa jurisdicţiei de drept comun, activitatea avocatului constând şi în acordarea de consultaţii juridice, precum şi în redactarea anumitor acte juridice.

În mod tradiţional, ei îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor cabinete individuale. Însă în ultimele decenii formele asociative sunt diverse, începând de la cabinetul individual, asociaţia, societatea civilă profesională, societatea civilă de mijloace (avocaţii pun în comun toate mijloacele necesare exerciţiului activităţii lor profesionale), până la societatea în vederea exercitării profesiei liberale[9].

În România, Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat consolidează statutul autonom şi liberal al avocaturii, subliniind că avocatul este supus numai legii, statului şi regulilor eticii profesionale. La aceasta se adaugă şi Statutul profesiei de avocat.

Întrucât dreptul român este unul de inspiraţie franceză, avocatul este reglementat în mod asemănător, în sensul că pentru a intra în profesia de avocat, candidaţii trebuie să îndeplinească mai multe condiţii şi să susţină un examen organizat anual de Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.). Simplul fapt de a reuşi la acest examen nu dă dreptul acestuia să exercite profesia deoarece trebuie în prealabil să se înscrie într-un barou de avocaţi şi să depună jurământul.

La începutul exercitării profesiei avocatul efectueaza în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu o durată de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar şi este îndrumat de un avocat definitiv cu o vechime de minim 6 ani în această calitate. Tot în perioada de stagiatură, avocatul stagiar trebuie să urmeze un an şi cursurile Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (I.N.P.P.A.), urmate de susţinerea examenului de absolvire[10].

Principalele drepturi ale avocaţilor sunt în mare: dreptul la onorarii, inviolabilitatea corespondenţei pe care o întreţine în scop profesional, inviolabilitatea cabinetului, imunitatea în privinţa celor afirmate la oral sau în scris, libertatea de alegere a dosarelor.

Obligaţiile lor profesionale sunt: respectarea secretului profesional, respectarea ducerii la bun sfârşit până la termenul cuvenit a dosarului cu care este însărcinat, restituirea documentelor, a pieselor depuse la dosar de către client, evitarea riscului conflictelor de interese[11].

În ceea ce priveste regulile de disciplină carora avocaţii sunt supuşi, menţionăm că abaterile disciplinare sunt urmărite şi sancţionate la nivel de barou.

În Germania, ca şi în celelalte ţări europene, se acordă o importanţă particulară formării şi recrutării celor ce doresc să îmbrăţişeze o carieră juridică sau judiciară (avocat, procuror, executor judecătoresc, etc.).

Studiile juridice durează 3 ani şi jumătate, iar în timpul vacanţelor, studenţii efectuează un stagiu de practică de minim 3 luni, şi se finalizează printr-un prim examen de stat. Ulterior, candidatul trebuie să promoveze al doilea examen de stat, decisiv pentru alegerea profesiei, care se susţine în faţa unor practicieni ai dreptului (judecători, avocaţi, etc.). Candidaţii cu rezultatele bune ocupă posturi în ministere sau magistratură (judecători sau procurori), iar cei cu rezultate mediocre pot accede la o carieră de jurist într-o intreprindere privată sau pot deveni avocaţi.

Pentru a deveni avocat, pe lângă al doilea examen de stat trebuie obţinută o autorizaţie (zalassung) de la administraţia regională a justiţiei pe baza avizului consultativ al Camerei de avocaţi.

Cei de pe lângă Curtea Federală de Justiţie trebuie să îndeplinească o serie de condiţii suplimentare şi anume să fi împlinit vârsta de 35 de ani şi să fi exercitat fără întrerupere profesia de avocat minim 5 ani. Aceştia fiind admişi de către o comisie de selecţie a avocaţilor de pe lângă Curtea Federală de Justiţie, numirea lor se face de către  Ministrul federal al justiţiei[12].

Avocatul european din zilele noastre trebuie să fie pregătit să-şi reprezinte clienţii atât în faţa instanţelor naţionale cât şi în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, denumită în mod curent şi “Curtea Europeana de Justiţie” (C.E.J.) şi a Curţii de primă instanţă (C.P.I.)[13].

Cei care se prezintă în faţa acestor instanţe trebuie să fie reprezentaţi de către avocaţi îndreptăţiţi să practice avocatura în faţa instanţelor din ţările lor. Statutele care guvernează regulile de procedură ale curţilor nu conţin restricţii privind naţionalitatea. Un avocat care îşi reprezintă clientul în faţa Curţii trebuie să-şi prezinte acreditarea pentru a se putea stabili dacă are dreptul să pledeze în faţa instanţei. Lectorii universitari care sunt cetăţeni ai statelor membre au dreptul să apară în faţa C.E.J. în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi avocaţi ce pledează în faţa C.E.J..  Avocaţii pledanţi vor avea aceleaşi drepturi, obligaţii, privilegii şi imunităţi  pe care le-ar avea în oricare altă instanţă[14].

Trecând la sistemul de common-law, vom analiza această profesie în două state reprezentative.

În S.U.A., juriştii au un rol deosebit de important în viaţa socială, politică şi economică a societăţii. Astfel, un rol important alături de judecători îl ocupă şi avocaţii.

Deoarece există un număr foarte mare de avocaţi organizaţi în barouri la nivelul tuturor statelor componente ale federaţiei, există şi o asociaţie care le înglobează, şi anume American Bar Association.

Avocaţii care apără persoanele prejudiciate în raporturile acestora cu marele business şi companiile de asigurări poartă denumirea de plaintiffs’ lawyers, iar cei care apară marele business, medicii şi companiile de asigurări sunt denumiţi defendants’ lawyers.

Admiterea în avocatură este condiţionată de obţinerea unei diplome de licenţă şi de reuşita la un examen dificil ce durează mai multe zile şi este compus, în majoritatea statelor, din trei etape. In prima etapă, candidatul primeşte un test care vizează dreptul constituţional al statului respectiv, procedurile legale şi alte materii studiate în primul an de universitate; etapa a doua este consacrată examinării unor materii de bază care sunt comune în mai multe state, respectiv în dreptul civil, penal şi dreptul afacerilor iar ultima etapă constă în deontologia legală şi judiciară.

Pentru a deveni avocat membru la Baroul Curţii Supreme este necesară o practică într-un stat membru de minim 3 ani. Celor care sunt elegibili pentru aceasta li se permite să pledeze cauza şi în faţa instanţei supreme[15].

În Anglia, activitatea avocaţială se realizează de două categorii de persoane: barristers şi solicitors. Aceasta este o distincţie tradiţională în dreptul englez, dar care în ultimele decenii şi-a pierdut o parte din semnificaţiile sale originale. Într-adevăr o lege din anul 1990 - Courts of Legal Services Act - a căutat să realizeze o apropiere între cele două ramuri ale aceleiaşi profesii. O reunificare ca cea realizată în Franta între avue şi avocaţi nu s-a realizat încă în Anglia.

Distincţia între barristers şi solicitors se întemeiază pe existenţa a două funcţii diferite: de reprezentare a părţilor în îndeplinirea actelor şi de asistare.  Dreptul de a reprezenta părţile în îndeplinirea actelor de procedurî a constituit un monopol exclusiv al celor din urmă, iar dreptul de a asista, adică de a pleda a constituit monopolul celor dintâi. Courts of Legal Services Act a conceput un sistem nou de acordare a dreptului de a reprezenta (right to conduct a litigation) şi de a pleda (right to audiance) în faţa instanţelor de judecată.

Potrivit actualei reglementări, dreptul de a reprezenta şi dreptul de a pleda poate fi acordat de orice asociaţie profesională, autorizată.  O atare asociaţie poate acorda unei persoane atât dreptul de a reprezenta cât şi dreptul de a pleda, ceea ce a pus capăt monopolului exclusiv la care ne-am referit deja. Cu toate acestea, profesiile de solicitor şi barrister nu au dispărut complet.

Profesia de solicitor a avut întotdeauna un caracter mult mai complex decât acela pe care îl sugerează dreptul de a reprezenta părţile în justiţie. Ideea fundamentală este că atribuţiile solicitor-ului nu s-au raportat niciodată, în mod exclusiv, la îndeplinirea actelor de procedură în numele şi pentru clientul său. Solicitor-ul a avut şi are competenţa de a îndeplini şi unele acte de drept material, cum sunt încheierea de contracte, tranzacţii, testamente, etc.. Practic, solicitorul are dreptul de a întocmi şi alte acte care în alte ţări continentale se realizează prin intermediul notarului public deoarece aceasta ultimă profesie nu este cunoscută în dreptul englez.

În cadrul procedurii judiciare, solicitor este reprezentantul părţilor şi în această calitate răspunde de îndeplinirea tuturor actelor procedurale. În cauzele mai simple, părţile se pot reprezenta ele însele, astfel că nu trebuie să recurgă în mod necesar la serviciile unui solicitor. Legea le îngăduie solicitor-ilor pentru cauzele simple chiar dreptul de a pleda la curţile de district şi a tribunalelor de primă instanţă (magistrates courts). În cauzele simple, angajarea unui barrister nu este necesară.

Datorită întinselor sale competenţe judiciare şi extrajudiciare, solicitor-ul este considerat ca “un practician generalist al dreptului”.

Profesia de barrister este consacrată pledoariei, adică concluziilor care tind spre obţinerea unei anumite soluţii judiciare. Aceştia formează ramura cea mai înaltă a profesiei de avocat şi sunt foarte puţini numeroşi. Uneori ei nu apar în faţa instanţelor, rezumându-se doar la consultaţie pentru solicitori.

În pricipiu, nu există relaţii între justiţiabili şi barristeri, aceştia fiind angajaţi de solicitori. Recursul la o consultaţie din partea unui barrister se poate realiza chiar în legătură cu introducerea unei eventuale cereri de chemare în judecată.

 Astăzi, în Anglia, se cere ca un barrister să fie specializat în ramurile cele mai recente sau mai moderne ale dreptului: dreptul comunitar, dreptul comercial, dreptul afacerilor, dreptul mediului, dreptul financiar, etc. Numărul barrister-ilor este mult mai redus decât al solicitor-ilor. Primii sunt organizaţi în patru asociaţii profesionale, denumite Inns of Court, de care aceştia sunt foarte ataşaţi[16]. Inns-urile sunt instituțiile în care licențiatul în jurisprudență este mai întâi inițiat în profesia de jurist și apoi susținut în exercitarea funcției (profesiei) sale. Cel care, la absolvirea Facultății de drept, aspiră să se facă barrister, se înscrie la una din cele patru Inns of Court, unicele autorizate pentru formarea avocaților, în funcție pe lângă Tribunalele din Anglia și Țara Galilor. Centrala în grupuri de către patru, toți membrii Inn-ului stau la masă în ordinea vârstei și, după cină, participă la dezbateri, în procese fictive (moots) și concerte. Această activitate socială este însoțită și de examene profesionale care trebuie depășite, și după care practicianul este proclamat barrister de șefii Inn-ului din care face parte. Acum va putea vorbi de la bara (Bar) Tribunalului.

Colegialitatea din timpul perioadei de ucenicie continuă pe parcursul exercitării profesiei. Avocații operează în grupuri constituite (chambers), ale căror birouri sunt în clădirea Inn-ului. După examen, noul avocat prestează șase luni de noviciat (pupillage) pe lângă unul din aceste grupuri și poate fi chemat apoi să facă parte din unul dintre acestea sau să lucreze ca independent[17].

La sfârşitul secolului al XIV-lea exista obiceiul ca Lordul Cancelar să ridice barrister-ii cei mai prosperi la rangul de sargeant at law. Un sargeant avea dreptul exclusiv de a pune concluzii în faţa instanţei de common-please şi urma să devina judecător.  De atunci judecătorii sunt recrutaţi din rândul barrister-ilor. Faptul de a fi numit judecător este suprema încoronare a activităţii de barrister[18].

Solicitors şi barristers sunt consideraţi auxiliari ai părţilor. In Anglia însă, alături de aceştia există şi profesionişti care realizează o altă funcţie importantă, şi anume cea de “oficiali ai Coroanei”. Acestia sunt Attorney-General şi Solicitor-General. Ei sunt un fel de consilieri juridici ai Coroanei, fapt pentru care sunt denumiţi ca Law Officers of Crown. Ei sunt membri ai Baroului dar şi ai Camerelor Comunelor şi ai Guvernului.

Attorney-General este o poziţie independentă faţă de executiv deşi este membru al Guvernului, răspunderea sa putând fi angajată numai faţă de Parlament. El este numit de către primul-ministru şi are funcţii apropiate de acelea ale unui procuror general: apărarea interesului public în faţa Tribunalelor. In această calitate, Attorney-General poate introduce anumite acţiuni civile sau poate autoriza o parte să introducă o acţiune în numele său, dar numai dacă este vorba de fapte care ar aduce atingere ordinii publice. În materie penală, anumite acţiuni pot fi introduse numai de Attorney-General. Totodată Attorney-General îndeplineşte şi o funcţie particulară - cea de reprezentant al reginei.

Solicitor-General este practic un reprezentant al lui Attorney-General şi de aceea ultimul trebuie să fie şi avocat şi membru al Parlamentului, fiind numit tot de primul-ministru[19].

Avocatul a devenit astăzi un factor important şi indispensabil în înfăptuirea justiţiei. Prezenţa lui în desfăşurarea activităţii judiciare este expresia “dreptului la apărare” asigurat de lege, a garantării dreptului părţilor implicate şi a egalităţii lor în faţa instanţei, al caracterului colectiv a cautării adevărului şi soluţiei faptelor supuse judecăţii, al caracterului public al dezbaterilor, stipulat în legislaţiile moderne[20].

Bibliografie:

1. Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe; Rawling, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, Lecții de drept privat comparat, Instituții în dreptul privat comparat. Putere judiciară, jurisdicții și acțiuni, vol. II, Editura Fundației Axis, Iasi, 2005;
2. Dănilă, Ligia, Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Editura C.H. Beck, București, 2007;
3. Leș, Ioan, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005;
4. Mario, Losa, Mari sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean, Editura All Beck, București, 2005;
5. Poenaru, Emil; Murzea, Cristinel, Profesii juridice liberale, Editura Hamangiu, București, 2009;
6. Puha, Elena; Gorea, Brandușa, Deontologie juridică, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2008;
7. Scripcaru, Gheorghe; Ciucă, Aurora; Ciucă, Valerius, M.; Scripcaru, Cătălin, Deontologie judiciară. Syllabus, Editura Sedcom Libris, Iași, 2009;
8. Stoica, Cristiana, I.; Webster, Janice, H., Avocatul român în sistemul de drept european. Profesia de avocat în România, realitate și perspective în cadrul procesului de integrare europeană, Editura All Education, București, 1997;
9. Zlătescu, Victor, Dan, Drept privat comparat, Teoria generală a comparației drepturilor, Geografie juridică, Editura Oscar Print, București, 1997.

---

[1] Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe, Rawlings, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, Lecții de drept privat comparat, Instituții în dreptul privat comparat. Putere judiciară, jurisdicții și acțiuni, vol. II, Editura Fundației Axis, Iași, 2005, p. 291

[2] Leș, Ioan, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005, p. 132

[3] Poenaru, Emil; Murzea, Cristian, Profesii juridice liberale, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 18-20

[4] Ibidem, p. 4

[5] Scripcaru, Gheorghe; Ciucă, Aurora; Ciucă, Valerius, M.; Scripcaru, Cătălin, Deontologie judiciară. Syllabus, Editura Sedcom Libris, Iași, 2009, p. 206

[6] Poenaru, Emil; Murzea, Cristian, op. cit., p. 4

[7] Ibidem, p. 10-11

[8] Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe, Rawlings, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, op. cit., p. 293

[9] Leș, Ioan, op. cit., p. 79-82

[10] Dănilă, Ligia, Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 16-20

[11] Ibidem, p. 135-145

[12] Ibidem, p. 104-105

[13] Stoica, Cristiana, I.; Webster, Janice, H., Avocatul român în sistemul de drept european. Profesia de avocat în România, realitate și perspective în cadrul procesului de integrare europeană, Editura All Education, București, 1997, p. 75

[14] Ibidem, p. 77-78

[15] Leș, Ioan, op. cit., p. 268-270

[16] Ibidem, p. 21-23

[17] Mario, Losa, Mari sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean, Editura All Beck, București, 2005, p. 292-294

[18] Zlătescu, Victor, Dan, Drept privat comparat, Teoria generală a comparației drepturilor, Geografie juridică, Editura Oscar Print, București, 1997, p. 267

[19] Leș, Ioan, op. cit., p. 23-24

[20] Puha, Elena; Gorea, Brandușa, Deontologie juridică, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2008, p. 122

Legea micii reforme in justitie

                                                                                  Alina Ionescu

Reformele institutionale din Romania, in special cele care au vizat justitia, au dat nastere la numeroase dispute in randul clasei politice decizionale si au surescitat intotdeauna interesul opiniei publice. In acest cadru se inscrie si Legea nr. 202/2010 privind unele masuri de accelerare a solutionarii proceselor, cunoscuta si sub denumirea de “mica reforma in justitie”.

Printre cele mai importante prevederi in lege mentionez obligatia judecatorului de a fixa termene procedurale scurte, chiar de la o zi la alta, astfel incat este posibil ca in aceeasi saptamana sa avem doua sau chiar trei termene in aceeasi cauza. Doar in mod exceptional se pot fixa si termene mai indelungate. Totusi trebuie mentionat faptul ca aceste termene sunt imposibil de executat de catre magistrati avand in vedere problemele de logistica si resurse umane cu care se confrunta in acest moment sistemul juridiciar din Romania.

Un aspect important pentru justitiabil este extinderea intelesului expresiei “termen in cunostinta”. Modificarea vizeaza evitarea prelungirii inutile a judecarii proceselor si situatiilor in care se obtin amanari din cauza lipsei de citare sau a citarii incorecte. Regula nou introdusa este ca partea care a primit citatia pentru un termen de judecata va fi prezumata ca are cunostinta si despre termenele de judecata ulterioare. Astfel partea careia, personal sau prin reprezentant, i s-a inmanat citatia pentru un termen de judecata va fi prezumata ca are in cunostinta si termenele de judecata ulterioare aceluia pentru care citatia i-a fost inmanata, in cuprinsul citatiei se va face mentiune de acest lucru. Doar in mod exceptional, se va da posibilitatea instantei sa dispuna, pentru motive temeinice, citarea la fiecare termen.

S-a introdus si o modalitate alternativa si voluntara a comunicarii actelor de procedura indeplinite ulterior sesizarii instantei intre avocati sau consilieri juridici, in cazul in care partile au avocat sau consilier juridic si sunt de acord cu aplicarea acestei modalitati de comunicare. Confirmarea primirii actului comunicat se face prin atestarea primirii fie pe insusi actul comunicat fie pe orice alt inscris depus la dosar. Totusi legea  nu stabileste nici un criteriu dupa care consilierii ori avocatii partilor sunt obligati a depune in instanta actele comunicate de acestia, in ipoteza in care nu se prezinta la proces si nu incunostiinteaza instanta despre comunicarea actelor de procedura, expunand-o imposibilitatii de verificare a depunerilor in termen cu consecinţa reluarii procedurii.

Noua lege prevede stimularea partilor de a solutiona conflicte, in afara cadrului judiciar. Astfel divorturile sunt impinse catre un proces de mediere sau solutionarea pe cale administrativa in fata notarului public sau ofiterului de stare civila. Divortul se pot face prin acordul partilor si in situatia in care exista minori.
Şi in cursul judecatii asupra fondului procesului instanta va trebui sa staruie pentru solutionarea lui, in tot sau in parte, prin intelegerea partilor.
In cazul in care judecatorul recomanda medierea, iar partile o accepta, acestea se vor prezenta la mediator, beneficiind de o sedinta gratuita de informare cu privire la avantajele medierii. Dupa informare, acestea vor decide daca accepta solutionarea litigiului prin mediere sau vor reveni la instanta.
Inţelegerea partilor se constata de catre instanta prin hotarare irevocabila şi executorie. Competenta de eliberare a certificatului de divort, in cazul divortului fara minori, revine ofiterului de stare civila sau notarului public de la locul casatoriei sau al ultimei locuinte comune a sotilor pentru constatarea desfacerii casatoriei prin acordul sotilor, eliberandu-le un certificat de divort, potrivit legii. Daca partile au copii minori, ofiterul de stare civila sau, dupa caz, notarul public respinge cererea de divort. Impotriva refuzului ofiterului de stare civila sau notarului public nu exista cale de atac, dar sotii se pot adresa cu cererea de divort instantei de judecata, pentru a dispune desfacerea casatoriei prin acordul lor sau in baza unui alt temei prevazut de lege.

In materie contraventionala se elimina calea de atac a recursului impotriva hotararii date de Judecatoria ce solutioneaza plangerea formulata impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii, astfel Judecatoria va fi prima si ultima instanta care va analiza cauza. Evitandu-se aglomerarea instanţelor de judecata şi se elimina incertitudinea cu privire la aceste situaţii. Totusi aceasta dispozitie din lege contravine cu insesi prevederile Conventei Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) care statueaza dreptul persoanei la un proces echitabil precum si dreptul la un recurs efectiv. Prin instituirea dreptului la un recurs efectiv, se creeaza garantia suplimentara de punere in valoare efectiva a drepturilor omului, asigurandu-se ca punerea in miscare a mecanismului international de protectie se face doar in situatia in care sistemele nationale nu raspund corespunzator prevederilor conventiei prin incalcarea drepturilor procedurale consacrate in aceasta.

In vederea asigurarii unui cadru coerent cu privire la solutionarea laturii civile, a fost reglementata expres posibilitatea tranzactiei, medierii si recunoasterii pretentiilor civile, precum si efectele acestora. In cursul procesului penal, cu privire la pretentiile civile, inculpatul, partea civila si partea responsabila civilmente pot incheia o tranzactie sau un acord de mediere, potrivit legii. Inculpatul, cu acordul partii responsabile civilmente, poate recunoaste, in tot sau in parte, pretentiile partii civile. In cazul recunoasterii pretentiilor civile, instanta obliga la despagubiri in masura recunoasterii. Cu privire la pretentiile civile nerecunoscute, pot fi administrate probe.

Instanta are posibilitatea de a instiinţa persoanele implicate in litigii si prin telefon, prin telegraf, prin fax sau prin e-mail sau prin orice alt mijloc care asigura transmiterea textului actului supus comunicarii ori instiintarea pentru prezentarea la termen, precum si confirmarea primirii actului, respectiv a instiintarii. In conditiile in care, contrar dispoziţiilor existente in materie comerciala (unde aceste elemente reprezinta elemente de identificare a persoanei juridice), persoana fizica are ca elemente de identificare numele si domiciliul, astfel impartialitatea judecatorului si regulile de principiu ale sistemului judiciar sunt afectate.

 De asemenea, legea da eficienta  institutiei mandatului de aducere, sfera subiectilor procesuali fiind extinsa la partea vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente sau martor, ce pot fi adusi prin constrangere in fata organelor judiciare in cazul in care acestia refuza in mod nejustificat sa se prezinte la chemarea autoritatilor iar prezenta acestora este necesara pentru buna desfasurarea a procesului penal.

Pentru evitarea prelungirii judecarii cauzelor in care numarul partilor vatamate sau parţilor civile este foarte mare, cu asigurarea in acelasi timp a unei aparari efective si concrete a drepturilor acestora, noua lege permite desemnarea unui reprezentant pentru judecarea cauzei.

O instituţie nou introdusa de Legea privind unele masuri pentru accelerarea soluţionarii proceselor este „Judecata in cazul recunoaşterii vinovaţiei” si anume infractorii romani vor putea pleda ca americanii: „vinovat” sau nevinovat”. Pentru solutionarea mai rapida a cauzelor dar si pentru reducerea numarului de procese s-a stabilit ca persoanele care isi recunosc vinovatia in prima instanta sa beneficieze de o reducere a pedepsei cu o treime si cuantumul amenzii cu o patrime. Aceste dispozitii nu se aplica in cazul in care actiunea penala vizeaza o infractiune care se pedepseste cu detenţie pe viata. Legea spune ca pana la inceperea cercetarii judecatoresti inculpatul poate declara, personal sau prin inscris autentic, ca recunoaste savarsirea faptelor retinute in actul de sesizare a instantei si solicita ca judecata sa se faca in baza probelor administrate in faza de urmarire penala. Judecata poate avea loc numai in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, doar atunci cand inculpatul declara ca recunoaste in totalitate faptele retinute in actul de sesizare a instantei si nu solicita administrarea de probe, cu exceptia inscrisurilor in circumstantiere pe care le poate administra la acest termen de judecata. La termenul de judecata instanta il intreaba pe inculpat daca solicita ca judecata sa aiba loc in baza probelor administrate in faza de urmarire penala, pe care le cunoaşte si le insuseste, procedeaza la audierea acestuia si apoi acorda cuvantul procurorului si celorlalte parti. Instanta de judecata solutioneaza latura penala atunci cand, din probele administrate, rezulta ca faptele inculpatului sunt stabilite si sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Prin urmare aceasta lege, în ansamblul ei, aduce modificări substanţiale legislaţiei procesual civile şi penale, prin contribuţii importante la asigurarea creşterii gradului de celeritate a judecării proceselor.

Logodna în noul cod civil

                                                                                    Alina Ionescu

Pentru prima data în legislaţia modernă a României, noul cod civil adoptat prin legea nr. 287/2009 reglementează logodna, definită ca o promisiune unilaterală de a încheia căsătoria. Astfel noul Cod civil reintroduce şi reglementările privind dreptul familiei, care, în mod tradiţional, constituie o parte a dreptului civil.

Potrivit art. 283 din noul cod civil, “(1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria. (2) Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării organului administrativ competent. (3) Încheierea logodnei nu este supusă nici unei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. (4) Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei”.

Aşadar, logodna, aşa cum este considerată in articolul de mai sus, este o promisiune maritală reciprocă supusă condiţiilor de fond cerute pentru căsătorie, scutită de o condiţie de formă şi care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, fără însă a reprezenta o “etapă” prealabilă obligatorie în vederea căsătoriei.

Acordul de voinţă al logodnicilor este foarte important, fiind aplicabile dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei, inclusiv cel privind consimţământul liber la căsătorie. De aceea orice promisiune de căsătorie este considerată nulă dacă tinde să îngrădească libertatea persoanelor de a se căsători. Nefiind un contract, logodnei nu îi sunt aplicate condiţiile prevăzute de lege pentru acesta. Drept urmare nu este nevoie ca logodnicii să fie capabili.

În accepţiunea modernă a noţiunii, promisiunile de căsătorie sunt dublate de convieţuirea viitorilor soţi, un fel de "pre-mariaj" sau "căsătorie de probă". 

Este important de precizat că încheierea căsătoriei potrivit promisiunii este o datorie de onoare şi nu o obligaţie cu valoare juridică, şi nu împiedică renunţarea, inclusiv unilaterală la proiectul de căsătorie, despărţirea putând avea efecte juridice dacă ruperea logodnei are caracter abuziv sau culpabil. Incheierea logodnei nu conferă un statut juridic anume, cu drepturi şi îndatoriri de natură personală şi/sau patrimonială pe durata menţinerii promisiunii de căsătorie. Încheierea logodnei nu reprezintă o condiţionare, o certitudine privind o viitoare căsătorie între cei doi, deoarece logodna nu produce consecinţe juridice în timpul existenţei sale, ci abia când aceasta ia sfârşit.

Dispoziţiile legale privind ruperea logodnei, art. 284-287 din noul cod civil, au următorul cuprins:”

Art.284 – Ruperea logodnei- (1) Logodnicul  care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria. (2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.

Art.285 – Restituirea darurilor- (1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite. (2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii. (3) Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.

Art.286 – Raspunderea pentru ruperea logodnei- (1) Logodnicul care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligat la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate. (2) Logodnicul care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligat la despăgubiri în condiţiile alin.(1).

Art.287 – Termenul de prescripție- Dreptul la acţiune întemeiat pe  dispoziţiile art.285 şi 286  se prescrie  într-un an de la ruperea logodnei.

În ceea ce priveşte darurile de logodnă, există obligaţia de restituire numai în situatia neurmării acesteia de căsătorie, fie că ruptura este consimţită de cei doi, fie că se datorează doar uneia dintre părţi. Nu se restituie darurile obişnuite decât dacă bunul are o valoare importantă raportat la posibilităţile materiale ale donatorului. Această obligaţie nu apare dacă logodna este urmată de căsătorie ori a luat sfârşit prin decesul unui logodnic, la fel şi în cazul donaţiilor având o cauză străină de această promisune de căsătorie.

Potrivit art. 286, răspunderea pentru ruperea logodnei apare în două situaţii şi anume ruperea abuzivă a logodnei şi determinarea culpabilă a ruperii logodnei. In ambele, rezultatul este acelaşi, anume naşterea dreptului la despăgubiri pentru logodnicul “victimă”. Astfel, se pot solicita cu titlu de despăgubiri cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, a celebrării acesteia, a pregătirii locuinţei conjugale, precum şi prejudicial moral suferit.

Logodnicul de rea credinţă, adică cel care la data promisiunii reciproce de căsătorie a cunoscut existenţa unor împrejurări de natura celor ce constituie cauză de nulitate a căsătoriei, nu poate invoca în favoarea sa dispoziţiile privind răspunderea pentru ruperea logodnei.

Neexistând o definiţie juridică a cazurilor ce se pot încadra în sfera noţiunii de abuz şi nici a sintagmei “în mod culpabil” care poate determina pe celălalt să rupă logodna, vor exista situaţii în care cel care are interes va invoca un simplu motiv în baza căruia nu a mai putut “îndura” şi a fost nevoit să rupă logodna, care să fie suficient pentru a cere daune.

În ceea ce priveşte dovada culpei, potrivit dreptului comun, reclamantul care este cel care trebuie sa probeze elementele răspunderii pentru ruperea logodnei.

Logodna se aseamănă cu convenţia matrimonială prin aceea că ambele se încheie de regula înainte de căsătorie, în vederea acesteia. Dar deosebirea constă în aceea că o convenţie matrimonială stabileşte care vor fi raporturile juridice dintre soţi cu privire la bunurile şi  datoriile soţilor, prin alegerea unui anumit regim matrimonial, în timp ce logodna este doar un proiect de căsătorie. In plus, convenţia matrimonială produce efecte numai de la data şi sub condiţia încheierii căsătoriei, în timp ce logodna încetează ca efect al încheierii căsătoriei.

Medierea

                                                           Alina Ionescu

În contextul economico-social și al armonizării legislației interne cu reglementările internaționale și al integrării României în structurile Uniunii Europene, au început să apară în legislația română reglementări specifice a noilor metode de soluționare a conflictelor printre care și medierea, care este reglementată în prezent de Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, cu modificarile și completările ulterioare.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, “ Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate”.

În ceea ce priveste natura conflictelor/cauzelor care poate fi supus medierii menționam: conflictele de civile (revendicări, succesiuni, pretenții, etc.), conflicte comerciale, conflictele individuale de muncă, conflicte de familie (divorțuri, încredințare de minori, partaje de bunuri comune, pensii de întreținere, etc.), conflicte penale în care legea dispune că părţile se pot împăca, iar ancheta judiciară se pune în mişcare numai la plângerea persoanei prejudiciate. Nu pot fi supuse medierii conflictele colective de muncă, identitatea persoanei şi cauzele penale pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de exemplu, în cazul unui accident de circulaţie, în cazul unui omor din culpă.

Fiind o instituție nou reglementată în România și rar utilizată și cunoscută ca atare de către justițiabili, voi prezenta avantajele acestei proceduri de mediere care în statele puternice din Uniunea Europeana, de exemplu Germania, este o procedura prealabilă obligatorie în cazul conflictelor minore, un real fine de neprimire pentru instanta de judecata.

În ceea ce privește instanța de judecată, principalul avantaj al medierii constă în degrevarea instanțelor de numărul mare de cazuri. În acest sens se poate vorbi despre eliberarea instanțelor de cauzele cu caracter minor, ceea ce permite o atenție sporită asupra cauzelor mai complicate, o schimbare a priorității abordarii cauzelor de către judecători și implicit o crește a calitatea actului de justiție. Din punct de vedere financiar, efectul medierii ar fi scăderea costurilor presupuse de organizarea unui proces în instanță, costuri ce pot fi redirectionate spre beneficial justițiabililor.

Pentru părtile în conflict, medierea prezintă numeroase avantaje. În primul rând, costuri în bani mai mici decât la instanța de judecată deoarece în cazul medierii nu se plătesc taxe de timbru, expertize etc., iar onorariul unui mediator este suportat solidar de către părți, fiind considerabil mai mic decat al altor profesii juridice. Dacă pe parcursul unui proces civil, părțile ajung la o întelegere pe calea medierii, taxele de timbru plătite pentru investirea instanței li se returnează acestora.

În al doilea rând, se face o importantă economie de timp. Dacă un proces poate dura luni sau chiar ani, prin mediere părtile pot ajunge la o soluție în câteva ore sau în câteva zile.

Nu în ultimul rând, medierea are avantajul major de a nu crea învingători și învinși într-un conflict. Dacă într-un proces, judecătorul este cel care dă dreptate uneia din părți, și inevitabil cealaltă parte cade în pretenții, într-o mediere părțile găsesc prin negociere directă și cu facilitatea comunicării de către mediator o soluție care să le servească interesele și nevoile, urmărind principiul câștig-câștig.

În plus, soluția nu va fi impusă, ca în cazul unei hotărâri judecătorești, ci liber consimțită de către părți și are șanse mai mari să fie susținută pe termen lung.

În cazul în care părțile nu se înteleg iar medierea se încheie fără semnarea vreunui acord, părțile pot recurge la instanță pentru rezolvarea conflictului, însă și în acest caz se poate spune că s-a câștigat un lucru important: înțelegerea mai bună a poziției celeilalte părți.

Părțile au controlul maxim asupra procesului şi rezultatului, putând oricând să renunţe la mediere în mod unilateral, fără restricţii în situaţia în care doresc acest lucru. Astfel, recurgerea la calea medierii este lăsată la libera apreciere a părţilor care pot denunţa contractul de mediere în orice fază a procesului.

De asemenea important de menționat este faptul că partile își pot alege mediatorul și că pot lucra cu el la structurarea unui proces conform nevoilor fiecăreia, mediatorul ajutand părţile sa-si clarifice nevoile reale şi să ia în consideraţie toate optiunile.

Mediatorul își va păstra pe tot parcusul procedurii neutralitatea față de obiectul medierii și imparțialitatea față de părți. La acestea se mai adaugă și confidențialitatea, în sensul că sesiunile nu sunt publice şi nu poate fi dezvăluit nimic din ceea ce se spune sau se notează în timpul medierii. Notiţele pe care mediatorii le iau în timpul medierii sunt distruse în prezenţa părţilor la finalul procesului de mediere.

În cazurile penale, avantajele medierii pentru faptuitor sunt: sesizarea consecințelor reale ale faptei ilicite comise, determinarea gradului de responsabilitate pentru comiterea infracțiunii, posibilitatea manifestării căinței sincere în legătură cu fapta comisă, posibilitatea evitării încarcerării și păstrarea curată a cazierului judiciar. Dacă făptuitorul nu respectă condițiile acordului de mediere semnat cu partea vătămată, și contribuie la elucidarea circumstanțelor comiterii infracțiunii, poate obține încetarea procesului penal și chiar absolvirea de răspunderea penală.

În ceea ce privește termenul, acesta este unul redus față de procesul penal, existând posibilitatea evitării fazei judecătorești sau accelerarea desfășurării procesului penal.

Dificultatea pentru făptuitor o poate reprezenta doar starea financiară precară care poate îngreuna posibilitatea de a recupera prejudiciile materiale și morale cauzate de infracțiunile săvârșite părții vătămate, pretinse de aceasta și acceptate de făptuitor.

Pentru victima infracțiunii, medierea asigură respectarea principiului egalității în drepturi a victimei și a infractorului, victima ocupând o poziție activă și deteminată. Aceasta are posibilitatea de a-și recupera prejudicile materiale și morale (în limitele acordului) cauzate de infractor prin infracțiune dar și de a-l ierta pe infractor manifestându-și umanismul și nobelețea prin hotărârea sa.

Pentru avocați: spiritul combativ pur juridic poate fi manifestat în timpul medierii (în sesiunea comună), fără constrângeri sau sancțiuni ca în cazul sedinței de judecată; un verdict negativ în fața instanței de judecată poate însemna pierderea unor clienți și potențiali clienți, pe când, în mediere, nici un caz nu poate fi pierdut. Un success în mediere rapid și ieftin pentru client, înseamnă păstrarea unui client care poate aduce noi clienți. La mediere onorariul poate fi mai mare decât în instanță, negocierea făcându-se în funcție de raportul costuri în instanță/șanse de câștig/durata unui proces, pentru tot ciclul procesual cât și pentru executarea unei hotărâri judecătorești. În cazul pierderii unui dosar este imposibil de recuperat un onorariu de succes, dar la mediere, unde ambele părți câștigă, se poate negocia și primi un astfel de onorariu. Medierea oferă avocaților un control asupra întelegerii, a încheierii conflictului, control de care nu dispune în instanța de judecată. Avocatul evită sălile de judecată supraglomerate și formaliste în favoarea unei săli de mediere ce oferă un cadru intim și plăcut. Avocatul poate finaliza un dosar în foarte scurt timp incomparabil cu durata unui proces în instanță, având astfel mai mult timp pentru restul clienților sau chiar timp liber. Mulți avocați sunt în situația de a refuza cauze mici, pentru care onorariul pentru volumul de muncă în instanță este egal sau mai mare decât suma sau valoarea obiectului în dispută. La mediere timpul se reduce semnificativ, la fel munca depusă pentru avocat și deci permite avocaților să se angajeze și în aceste cauze. De asemenea, nu exista acte urgente de redactat, termene procedurale de respectat etc.. Medierea oferă cel puțin aceeași satisfacție ca și câștigarea unui proces în instanță, fără riscurile exercitării unei căi de atac.

Din punct de vedere procedural, medierea presupune o comunicare structurată, dar informală. La începutul şedinţei, mediatorul, explică părţilor care este rolul şi atribuţiile sale în acel conflict, procedura după care decurge întregul proces cât şi caracterul confidenţial şi privat al acesteia.

În cadrul sesiunii comune, mediatorul ascultă pozitia părţilor, care pot fi asistate de către un avocat, în care acestea dezvoltă faptele cu precizarea că fiecare are posibilitatea de a-şi expune cazul fără a fi întrerupt şi clarifică poziţiile iniţiale ale părţilor, după care decide cu care parte se va întâlni prima dată în sesiune separată. Tot în această sesiune fiecărei părţi i se dă posibilitatea de a se adresa direct partii celelalte. După sesiunea comună, mediatorul poate introduce fiecare parte în sesiuni separate în care va obţine informaţii suplimentare, explica realităţi, şi ajuta fiecare parte să dezvolte interesele pe care le urmăreşte în acel conflict şi opţiunile pe care le poate oferii celeilalte părţi. La final, obţine o poziţie pe care o va transmite celeilalte părţi care va intra în sesiunea următoare. Un alt element important al unei şedinţei separate este faptul că de regulă mediatorul, pe perioada cât se va afla cu partea cealalta în sesiune,  va da o „sarcină” părţii cu care tocmai a finalizat o sesiune separată, în scopul de a o canaliza în găsirea unor noi opţiuni privind alternativele prin care s-ar putea ajunge la o înţelegere.  

Dacă se ajunge la punctul în care s-ar putea genera un consens, mediatorul va introduce părţile într-o nouă sesiune comună în care se va prezenta în mod pozitiv și clarifica opțiunile generate de părți în sensul obținerii unui acord, urmând ca la sfârşitul procedurii să se semneze acordul de mediere, dacă părțile ajung la acest acord.

În concluzie, medierea este o alternativă viabilă la procesul de justiţie care nu implică nici un risc pentru părţi, care păstrează controlul procedurii pe întreaga ei durată, păstrază imaginea părților și restabilește relațiile dintre parteneri, economisește timpul și mai ales banii lor.