Alina Ionescu
Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. La început, apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cea din epoca modernă. Totuşi, se poate afirma că avocatura a evoluat paralel cu justiţia şi a fost influenţată de organizarea politică şi statală.
Originea avocaturii este plasată de majoritatea autorilor în Roma, unde la finele Republicii, a cunoscut cea mai frumoasa epocă a istoriei sale.
În timpul lui
Romulus, funcţionau aşa numiţii
patronus causarum, cu misiunea de a-i asista gratuit pe justiţiabili. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a încetat să mai fie un serviciu gratuit, fiind exercitată de adevăraţii jurisconsulţi, numiţi “avocaţi”. De aici provine şi denumirea actuală a persoanelor care exercită funcţia de apărare în faţa organelor judiciare. Arta bunei apărări judiciare începe, însă, cu primele discuţii exploratorii purtate de avocat, de urmaşul modern al vechilor
defensores, oratores, advocates, cu clientul său
.
În epoca lui Iustinian, avocatura era organizată în colegii şi corporaţii cu caracter profesional şi era retribuită prin onorarii.
Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o operă a societăţii moderne. Totuşi, nu au lipsit tendinţele de desfiinţare a corporaţiilor profesioniste de avocaţi (de exemplu, în timpul revoluţiei franceze) deoarece se considera că monopolul unor profesii legale constituie o ofensă adusă libertăţii individuale. Avocatura a devenit astfel o profesie liberă în mod absolut, adică lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. Justiţiabilul francez era liber să-şi aleagă un apărător din rândul oricăror categorii de cetăţeni şi chiar fără nici o pregătire profesională.
Luând în considerare şi rolul esenţial al avocaturii în administrarea justiţiei, s-a evocat şi posibilitatea organizării unei magistraturi avocaţiale similare ordinului judecătoresc. În această concepţie, avocaţii ar trebui să fie remuneraţi de stat, întocmai ca şi judecătorii, şi numiţi din oficiu pentru fiecare caz în parte
.
O astfel de încercare de organizare a “magistraturii apărării” a avut loc în Prusia lui Frederic cel Mare. El a desfiinţat avocatura în 1781 iar locul avocaţilor organizaţi într-o corporaţie profesionistă liberă a fost luat de consilierii asistenţi, numiţi din oficiu de către tribunal, pentru fiecare caz în parte. Aceştia erau numiţi dintre membrii tribunalului sesizat cu soluţionarea unei cauze concrete. Iar datorită eşecului acestui sistem, din 1793 s-a revenit la cel anterior
.
Istoria avocaturii a ilustrat prin nume a căror celebritate este cunoscută, onorabiliatea şi prestigiul acestei profesii: Demostene, Pericle şi Socrate în Grecia,
Cicero şi pleiada de jurisconsulţi ai Romei. Totuşi nu au lipsit voci care au criticat această profesie şi anume Montesquieu, La Fontaine şi Racine care imputa adesea că avocaţii apără pe oricine chiar şi pe criminali
. În reglementările actuale (Codul etic al avocatului) susţine munca sa de profesionist cu acest prilej de aflare a adevarului, chiar dacă el apără un om vinovat. El nu decide vinovaţia justiţiabilului său, ci ajută justiţiabilul să cunoască legea, să i se protejeze drepturile şi garantiile individuale şi contribuie, la final, la asigurarea domniei legii şi a spiritului de dreptate
.
În toate ţările civilizate, avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura persoanelor implicate într-un proces o apărare corespunzătoare. Totuşi, rolul lui nu poate fi redus la funcţia de reprezentare sau asistare a justiţiabililor, fiind unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai judecătorilor, contribuind la stabilirea corectă a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului dedus judecăţii şi, în final, la pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale. Astfel, el se situează pe acelaşi plan cu judecătorul care, la rândul său, devine dintr-un
dominus litis un simplu
arbiter litis şi se supune dictonului
da nihi factum, dabo tibi ius.În Europa, profesiunea de avocat a căpătat un interes la nivel supranaţional şi transnaţional. Dispoziţiile Tratatului de la Roma, care stipulează libera circulaţie a prestatorilor de servicii şi dreptul de stabilire, ambele întărite de Directivele din 1977, tind să faciliteze exercitarea efectivă a prestaţiilor avocaţilor şi fac dovada evidentă a caracterului internaţional al rolului pe care îl îndeplineşte avocatul. Exercitarea profesiei de avocat în spaţiul comunitar presupune existenţa unei profesiuni liberale şi independente, care să le poată pune în slujba serviciilor publice ale justiţiei. În 1988 reprezentanţii a 12 barouri din cadrul Comunitaii Europene au adoptat în unanimitate Codul Deontologic al Avocaţilor din Uniunea Europeană.
Recunoaşterea pe plan internaţional a drepturilor şi libertăţilor - prin Declaraţia universală a drepturilor omului, în tratate internaţionale referitoare la drepturi sociale şi economice sau chiar la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale- a căror protecţie trebuie asigurată şi garantată pe deplin, dar şi aparată în mod constant şi efectiv, reprezintă fundamentul dimensiunii universale a rolului avocatului într-o societate democratică
.
Profesia de avocat în diverse sisteme de drept
Cariera de avocat are o mare tradiţie şi o evoluţie în mare măsură diferită de cea din alte ţări europene.
În Franţa, profesia de avocat reprezintă o parte din marea moştenire lăsată de imperiul roman. In evul mediu, a avut loc o dispersare a funcţiilor avocatului ca urmare a unei specializări progresive a avocaţilor. În consecinţă, încetul cu încetul, avocaţii şi-au păstrat ca sarcină exclusivă pledoaria, lăsând altora atribuţii administrative. O primă sciziune a avut loc la sfârşitul secolului al XV-lea între avocaţi şi procurori, a căror principală atribuţie era asigurarea îndeplinirii procedurii scrise în faţa tribunalelor în calitate de reprezentanţi ai părţilor. Mult mai târziu, aceştia din urma au fost numiţi avoues, un fel de avocaţi care se ocupau doar de procedura scrisă, neavând posibilitatea de a pune concluzii în cadrul procesului civil sau penal.
De aceea, în vechiul drept, aceste două profesii - avocatura şi procuratura - au format două corporaţii distincte, iar ruptura a continuat să se adâncească până când revoluţia le-a suprimat. Dar consecinţele negative ale dispariţiei acestor auxiliari atât de necesari l-au determinat pe Napoleon să reabiliteze, într-o primă etapă, pe procurori (care din 1804 au fost denumiţi oficial avoues). Într-o a doua etapă, patru ani mai târziu, au fost repuşi în legalitate şi avocaţii, care erau reputaţi pentru independenţa lor şi deci, eventuali duşmani reputabili. Se pare că Napoleon ar fi afirmat despre avocaţi că: “
Tant que j’aurai l’epee au cote, je veux pouvoir couper la langue aux avocates qui s’en servent contre le guvernement”. Avocaţii au rămas însă servitorii unei profesii liberale dedicate în principal pledoariilor penale şi civile, în timp ce
les avoues, au devenit ofiţeri ministeriali (
officiers ministerieles) din 1816
.
Restructurarea profesiilor juridice şi judiciare menţionate a apărut ca o cerinţă imperioasă a concurenţei existente în cadrul Uniunii Europene, între avocaţii statelor membre. Acest lucru presupunea o simplificare a profesiilor legate de reprezentarea şi asistarea părţilor în cadrul procedurilor judiciare. De aceea, autorităţile guvernamentale au încercat reunificarea profesiilor în două etape importante şi anume Legea nr. 71-1130/1971 ce a avut caracter parţial pentru că fuziunea între avocat şi avoue s-a realizat la nivelul tribunalelor de primă instanţă şi ulterior Legea 90-1258 şi 90-1259/1990 prin fuziunea consilierilor juridici şi avocaţilor, ducând la stabilirea unui nou statut al profesiei de avocat. Totuşi profesia de avoue s-a menţinut pentru curţile de apel datorită complexităţii cauzelor ce parcurg cel de-al doilea grad de jurisdicţie. Avocaţii de la Curtea de Casaţie se constituie într-un corp distinct şi îndeplinesc atât funcţia de avocat, cât şi cea de avoue. Ei sunt în acelaşi timp şi avocaţi ai Consiliului de Stat.
Astăzi, în Franţa există o singură profesie de avocat care îşi asumă atât asigurarea cât şi reprezentarea clientului.
Profesiunea de avocat este organizată într-o formă asemănătoare cu cea din alte ţări europene şi anume există barou, un consiliu naţional a barourilor la care se adaugă un centru regional de formare profesională a avocaţilor (C.R.F.P.A.) ce este în raza de activitate a fiecărei curţi de apel.
Au acces în avocatură numai cetăţenii francezi sau persoanele din ţările U.E. sau din spaţiul economic european. Persoanele care doresc să intre în avocatură trebuie să aibă o bună conduită şi să nu fi suferit condamnări penale sau disciplinare ori administrative, alături de studii juridice (diploma de maitraise en droit) sau o altă diplomă echivalentă pentru exercitarea profesiei.
Candidatul trebuie să susţină şi un examen de admitere în C.R.F.P.A., la facultăţile de drept anume destinate în acest scop, ce presupunea o rigoare deosebită. Sunt scutiţi de la acest examen persoanele care au îndeplinit anumite funcţii în domeniul juridic sau judiciar, precum şi doctorii în drept. Durata studiilor la acest centru este de un an, după care este urmat de efectuarea unui stagiu obligatoriu de 2 ani.
Avocatul are dreptul de a pleda în faţa oricărei autorităţi jurisdicţionale şi disciplinare, cu exceptia Consiliului de Stat şi a Curtii de Casaţie. Ei au monopolul pledoariei în faţa jurisdicţiei de drept comun, activitatea avocatului constând şi în acordarea de consultaţii juridice, precum şi în redactarea anumitor acte juridice.
În mod tradiţional, ei îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor cabinete individuale. Însă în ultimele decenii formele asociative sunt diverse, începând de la cabinetul individual, asociaţia, societatea civilă profesională, societatea civilă de mijloace (avocaţii pun în comun toate mijloacele necesare exerciţiului activităţii lor profesionale), până la societatea în vederea exercitării profesiei liberale
.
În România, Legea nr. 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat consolidează statutul autonom şi liberal al avocaturii, subliniind că avocatul este supus numai legii, statului şi regulilor eticii profesionale. La aceasta se adaugă şi Statutul profesiei de avocat.
Întrucât dreptul român este unul de inspiraţie franceză, avocatul este reglementat în mod asemănător, în sensul că pentru a intra în profesia de avocat, candidaţii trebuie să îndeplinească mai multe condiţii şi să susţină un examen organizat anual de Uniunea Națională a Barourilor din România (U.N.B.R.). Simplul fapt de a reuşi la acest examen nu dă dreptul acestuia să exercite profesia deoarece trebuie în prealabil să se înscrie într-un barou de avocaţi şi să depună jurământul.
La începutul exercitării profesiei avocatul efectueaza în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu o durată de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar şi este îndrumat de un avocat definitiv cu o vechime de minim 6 ani în această calitate. Tot în perioada de stagiatură, avocatul stagiar trebuie să urmeze un an şi cursurile Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (I.N.P.P.A.), urmate de susţinerea examenului de absolvire
.
Principalele drepturi ale avocaţilor sunt în mare: dreptul la onorarii, inviolabilitatea corespondenţei pe care o întreţine în scop profesional, inviolabilitatea cabinetului, imunitatea în privinţa celor afirmate la oral sau în scris, libertatea de alegere a dosarelor.
Obligaţiile lor profesionale sunt: respectarea secretului profesional, respectarea ducerii la bun sfârşit până la termenul cuvenit a dosarului cu care este însărcinat, restituirea documentelor, a pieselor depuse la dosar de către client, evitarea riscului conflictelor de interese
.
În ceea ce priveste regulile de disciplină carora avocaţii sunt supuşi, menţionăm că abaterile disciplinare sunt urmărite şi sancţionate la nivel de barou.
În Germania, ca şi în celelalte ţări europene, se acordă o importanţă particulară formării şi recrutării celor ce doresc să îmbrăţişeze o carieră juridică sau judiciară (avocat, procuror, executor judecătoresc, etc.).
Studiile juridice durează 3 ani şi jumătate, iar în timpul vacanţelor, studenţii efectuează un stagiu de practică de minim 3 luni, şi se finalizează printr-un prim examen de stat. Ulterior, candidatul trebuie să promoveze al doilea examen de stat, decisiv pentru alegerea profesiei, care se susţine în faţa unor practicieni ai dreptului (judecători, avocaţi, etc.). Candidaţii cu rezultatele bune ocupă posturi în ministere sau magistratură (judecători sau procurori), iar cei cu rezultate mediocre pot accede la o carieră de jurist într-o intreprindere privată sau pot deveni avocaţi.
Pentru a deveni avocat, pe lângă al doilea examen de stat trebuie obţinută o autorizaţie (zalassung) de la administraţia regională a justiţiei pe baza avizului consultativ al Camerei de avocaţi.
Cei de pe lângă Curtea Federală de Justiţie trebuie să îndeplinească o serie de condiţii suplimentare şi anume să fi împlinit vârsta de 35 de ani şi să fi exercitat fără întrerupere profesia de avocat minim 5 ani. Aceştia fiind admişi de către o comisie de selecţie a avocaţilor de pe lângă Curtea Federală de Justiţie, numirea lor se face de către Ministrul federal al justiţiei
.
Avocatul european din zilele noastre trebuie să fie pregătit să-şi reprezinte clienţii atât în faţa instanţelor naţionale cât şi în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, denumită în mod curent şi “Curtea Europeana de Justiţie” (C.E.J.) şi a Curţii de primă instanţă (C.P.I.)
.
Cei care se prezintă în faţa acestor instanţe trebuie să fie reprezentaţi de către avocaţi îndreptăţiţi să practice avocatura în faţa instanţelor din ţările lor. Statutele care guvernează regulile de procedură ale curţilor nu conţin restricţii privind naţionalitatea. Un avocat care îşi reprezintă clientul în faţa Curţii trebuie să-şi prezinte acreditarea pentru a se putea stabili dacă are dreptul să pledeze în faţa instanţei. Lectorii universitari care sunt cetăţeni ai statelor membre au dreptul să apară în faţa C.E.J. în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi avocaţi ce pledează în faţa C.E.J.. Avocaţii pledanţi vor avea aceleaşi drepturi, obligaţii, privilegii şi imunităţi pe care le-ar avea în oricare altă instanţă
.
Trecând la sistemul de common-law, vom analiza această profesie în două state reprezentative.
În S.U.A., juriştii au un rol deosebit de important în viaţa socială, politică şi economică a societăţii. Astfel, un rol important alături de judecători îl ocupă şi avocaţii.
Deoarece există un număr foarte mare de avocaţi organizaţi în barouri la nivelul tuturor statelor componente ale federaţiei, există şi o asociaţie care le înglobează, şi anume American Bar Association.
Avocaţii care apără persoanele prejudiciate în raporturile acestora cu marele business şi companiile de asigurări poartă denumirea de plaintiffs’ lawyers, iar cei care apară marele business, medicii şi companiile de asigurări sunt denumiţi defendants’ lawyers.
Admiterea în avocatură este condiţionată de obţinerea unei diplome de licenţă şi de reuşita la un examen dificil ce durează mai multe zile şi este compus, în majoritatea statelor, din trei etape. In prima etapă, candidatul primeşte un test care vizează dreptul constituţional al statului respectiv, procedurile legale şi alte materii studiate în primul an de universitate; etapa a doua este consacrată examinării unor materii de bază care sunt comune în mai multe state, respectiv în dreptul civil, penal şi dreptul afacerilor iar ultima etapă constă în deontologia legală şi judiciară.
Pentru a deveni avocat membru la Baroul Curţii Supreme este necesară o practică într-un stat membru de minim 3 ani. Celor care sunt elegibili pentru aceasta li se permite să pledeze cauza şi în faţa instanţei supreme
.
În Anglia, activitatea avocaţială se realizează de două categorii de persoane: barristers şi solicitors. Aceasta este o distincţie tradiţională în dreptul englez, dar care în ultimele decenii şi-a pierdut o parte din semnificaţiile sale originale. Într-adevăr o lege din anul 1990 - Courts of Legal Services Act - a căutat să realizeze o apropiere între cele două ramuri ale aceleiaşi profesii. O reunificare ca cea realizată în Franta între avue şi avocaţi nu s-a realizat încă în Anglia.
Distincţia între barristers şi solicitors se întemeiază pe existenţa a două funcţii diferite: de reprezentare a părţilor în îndeplinirea actelor şi de asistare. Dreptul de a reprezenta părţile în îndeplinirea actelor de procedurî a constituit un monopol exclusiv al celor din urmă, iar dreptul de a asista, adică de a pleda a constituit monopolul celor dintâi. Courts of Legal Services Act a conceput un sistem nou de acordare a dreptului de a reprezenta (right to conduct a litigation) şi de a pleda (right to audiance) în faţa instanţelor de judecată.
Potrivit actualei reglementări, dreptul de a reprezenta şi dreptul de a pleda poate fi acordat de orice asociaţie profesională, autorizată. O atare asociaţie poate acorda unei persoane atât dreptul de a reprezenta cât şi dreptul de a pleda, ceea ce a pus capăt monopolului exclusiv la care ne-am referit deja. Cu toate acestea, profesiile de solicitor şi barrister nu au dispărut complet.
Profesia de solicitor a avut întotdeauna un caracter mult mai complex decât acela pe care îl sugerează dreptul de a reprezenta părţile în justiţie. Ideea fundamentală este că atribuţiile solicitor-ului nu s-au raportat niciodată, în mod exclusiv, la îndeplinirea actelor de procedură în numele şi pentru clientul său. Solicitor-ul a avut şi are competenţa de a îndeplini şi unele acte de drept material, cum sunt încheierea de contracte, tranzacţii, testamente, etc.. Practic, solicitorul are dreptul de a întocmi şi alte acte care în alte ţări continentale se realizează prin intermediul notarului public deoarece aceasta ultimă profesie nu este cunoscută în dreptul englez.
În cadrul procedurii judiciare, solicitor este reprezentantul părţilor şi în această calitate răspunde de îndeplinirea tuturor actelor procedurale. În cauzele mai simple, părţile se pot reprezenta ele însele, astfel că nu trebuie să recurgă în mod necesar la serviciile unui solicitor. Legea le îngăduie solicitor-ilor pentru cauzele simple chiar dreptul de a pleda la curţile de district şi a tribunalelor de primă instanţă (magistrates courts). În cauzele simple, angajarea unui barrister nu este necesară.
Datorită întinselor sale competenţe judiciare şi extrajudiciare, solicitor-ul este considerat ca “un practician generalist al dreptului”.
Profesia de barrister este consacrată pledoariei, adică concluziilor care tind spre obţinerea unei anumite soluţii judiciare. Aceştia formează ramura cea mai înaltă a profesiei de avocat şi sunt foarte puţini numeroşi. Uneori ei nu apar în faţa instanţelor, rezumându-se doar la consultaţie pentru solicitori.
În pricipiu, nu există relaţii între justiţiabili şi barristeri, aceştia fiind angajaţi de solicitori. Recursul la o consultaţie din partea unui barrister se poate realiza chiar în legătură cu introducerea unei eventuale cereri de chemare în judecată.
Astăzi, în
Anglia, se cere ca un barrister să fie specializat în ramurile cele mai recente sau mai moderne ale dreptului: dreptul comunitar, dreptul comercial, dreptul afacerilor, dreptul mediului, dreptul financiar, etc. Numărul barrister-ilor este mult mai redus decât al solicitor-ilor. Primii sunt organizaţi în patru asociaţii profesionale, denumite
Inns of Court, de care aceştia sunt foarte ataşaţi
. Inns-urile sunt instituțiile în care licențiatul în jurisprudență este mai întâi inițiat în profesia de jurist și apoi susținut în exercitarea funcției (profesiei) sale. Cel care, la absolvirea Facultății de drept, aspiră să se facă barrister, se înscrie la una din cele patru
Inns of Court, unicele autorizate pentru formarea avocaților, în funcție pe lângă Tribunalele din Anglia și Țara Galilor. Centrala în grupuri de către patru, toți membrii Inn-ului stau la masă în ordinea vârstei și, după cină, participă la dezbateri, în procese fictive (moots) și concerte. Această activitate socială este însoțită și de examene profesionale care trebuie depășite, și după care practicianul este proclamat barrister de șefii Inn-ului din care face parte. Acum va putea vorbi de la bara (Bar) Tribunalului.
Colegialitatea din timpul perioadei de ucenicie continuă pe parcursul exercitării profesiei. Avocații operează în grupuri constituite (chambers), ale căror birouri sunt în clădirea Inn-ului. După examen, noul avocat prestează șase luni de noviciat (pupillage) pe lângă unul din aceste grupuri și poate fi chemat apoi să facă parte din unul dintre acestea sau să lucreze ca independent
.
La sfârşitul secolului al XIV-lea exista obiceiul ca Lordul Cancelar să ridice barrister-ii cei mai prosperi la rangul de
sargeant at law. Un sargeant avea dreptul exclusiv de a pune concluzii în faţa instanţei de common-please şi urma să devina judecător. De atunci judecătorii sunt recrutaţi din rândul barrister-ilor. Faptul de a fi numit judecător este suprema încoronare a activităţii de barrister
.
Solicitors şi barristers sunt consideraţi auxiliari ai părţilor. In Anglia însă, alături de aceştia există şi profesionişti care realizează o altă funcţie importantă, şi anume cea de “oficiali ai Coroanei”. Acestia sunt Attorney-General şi Solicitor-General. Ei sunt un fel de consilieri juridici ai Coroanei, fapt pentru care sunt denumiţi ca Law Officers of Crown. Ei sunt membri ai Baroului dar şi ai Camerelor Comunelor şi ai Guvernului.
Attorney-General este o poziţie independentă faţă de executiv deşi este membru al Guvernului, răspunderea sa putând fi angajată numai faţă de Parlament. El este numit de către primul-ministru şi are funcţii apropiate de acelea ale unui procuror general: apărarea interesului public în faţa Tribunalelor. In această calitate, Attorney-General poate introduce anumite acţiuni civile sau poate autoriza o parte să introducă o acţiune în numele său, dar numai dacă este vorba de fapte care ar aduce atingere ordinii publice. În materie penală, anumite acţiuni pot fi introduse numai de Attorney-General. Totodată Attorney-General îndeplineşte şi o funcţie particulară - cea de reprezentant al reginei.
Solicitor-General este practic un reprezentant al lui Attorney-General şi de aceea ultimul trebuie să fie şi avocat şi membru al Parlamentului, fiind numit tot de primul-ministru
.
Avocatul a devenit astăzi un factor important şi indispensabil în înfăptuirea justiţiei. Prezenţa lui în desfăşurarea activităţii judiciare este expresia “dreptului la apărare” asigurat de lege, a garantării dreptului părţilor implicate şi a egalităţii lor în faţa instanţei, al caracterului colectiv a cautării adevărului şi soluţiei faptelor supuse judecăţii, al caracterului public al dezbaterilor, stipulat în legislaţiile moderne
.
Bibliografie:
- Ciucă, Valerius, M.; Damșa, Liviu; Durac, Gheorghe; Rawling, Tom; Stoica, Dan; Vârnav, Mihaela, Lecții de drept privat comparat, Instituții în dreptul privat comparat. Putere judiciară, jurisdicții și acțiuni, vol. II, Editura Fundației Axis, Iasi, 2005;
- Dănilă, Ligia, Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Editura C.H. Beck, București, 2007;
- Leș, Ioan, Organizarea sistemului judiciar în dreptul comparat, Editura All Beck, București, 2005;
- Mario, Losa, Mari sisteme juridice. Introducere în dreptul european și extraeuropean, Editura All Beck, București, 2005;
- Poenaru, Emil; Murzea, Cristinel, Profesii juridice liberale, Editura Hamangiu, București, 2009;
- Puha, Elena; Gorea, Brandușa, Deontologie juridică, Editura Dimitrie Cantemir, Târgu Mureș, 2008;
- Scripcaru, Gheorghe; Ciucă, Aurora; Ciucă, Valerius, M.; Scripcaru, Cătălin, Deontologie judiciară. Syllabus, Editura Sedcom Libris, Iași, 2009;
- Stoica, Cristiana, I.; Webster, Janice, H., Avocatul român în sistemul de drept european. Profesia de avocat în România, realitate și perspective în cadrul procesului de integrare europeană, Editura All Education, București, 1997;
- Zlătescu, Victor, Dan, Drept privat comparat, Teoria generală a comparației drepturilor, Geografie juridică, Editura Oscar Print, București, 1997.
