Procesul lui I.L. Caragiale

http://www.jurnalul.ro/special/procesul-lui-i-l-caragiale-605934.htm

Autor: ALINA IONESCU

4 martie 2012

Foto: Muzeul Naţional al Literaturii Române

Puţini ştiu că marele dramaturg roman, I. L. Caragiale, şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania din cauza amărăciunii pricinuite de experienţa judiciară şi pseudoliterară dată de procesul Caragiale-Caion. So­cietatea contemporană lui, prezentată cu luciditate şi sarcasm inegalabil, acea lume a „miticilor”, a părăsit-o din cauza atacurilor la adresa ta­lentului său, afirmând că „nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul sunt viţii demne de compătimit”.
Evenimentul care a determinat această hotărâre radicală a fost procesul pe care acesta l-a intentat împotriva tânărului scriitor Const. Al. Ionescu, cunoscut sub pseudonimul Caion, sprijinit şi inspirat în acţiunile sale de duşmanul junimismului Alexandru Macedonski.
Ceea ce a stat la baza acţiunilor lui Caion a fost articolul publicat de Caragiale pe 6 mai 1901 sub denumirea „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap” ce conţinea un comentariu ironic la un text trimis de acesta privitor la parul iubitei. Ca replică, Caion îl acuza pe I.L. Caragiale, în articolul intitulat „Domnule Caragiale” publicat în „Revista li­terară” la 30 noiembrie 1901, în aceeaşi revistă publică un alt articol acuzându-l că ar fi plagiat „Năpasta” după o piesă ungurească a lui Kemeny Istvan  intitulată „Nenorocul”, tradusă în româneflte de Alexandru Bogdan la Braşov în 1834. Hotărât să pună capăt echivocului, Caragiale introduce acţiune în justiţie împotriva lui Caion. La scurt timp, pe 10 decembrie 1901, în aceeaşi revistă, cel din urmă publică un alt articol „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat” ce conţinea rezumatul piesei maghiare.
În timpul procesului, Caragiale ajutat de avocatul său, Barbu Ştefănescu Delavrancea, reuşeşte să demonstreze în faţa instanţei falsificarea do­cumentului prezentat de Caion, dar şi că autorul şi traducătorul acelei opere nu existau. Demascat, Caion, susţinut de Macedonski, revine asupra acuzaţiei iniţiale, afirmând că opera plagiată este „Puterea întunericului” de Tolstoi. Deşi această nouă acuzaţie de calomnie depăşea limitele actului de sesizare a instanţei, aceasta s-a pronunţat asupra acestei cereri datorită puterii discreţionare şi imprudenţei lui Caragiale care a intervenit în proces dorind să înlăture orice acuzaţie împotriva sa.
Dovedindu-se nevinovaţia lui Caragiale asupra ambelor acuzaţii de plagiere, instanţa îl condamnă pe Caion, deşi nu era prezent la ultimul termen de judecată, la închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10.000 lei despăgubiri civile. Această hotărâre este atacată de Caion, care de această dată este asistat de doi avocaţi valoroşi, Tanoviceanu şi Danielopolu. În cadrul procesului de rejudecare a cauzei, Caion a recunoscut că acuzaţia iniţială – de plagiere a lui Kemeny – a fost făcută pentru a provoca polemică dar continuă să afirme că există asemănări, nu de subiect, ci legate de modalitatea de abordare a subiectului, între piesa „Năpasta” şi „Puterea întune­ricului”.
Soluţia pronunţată de instanţă a fost una surprinzătoare şi anume achitarea lui Caion deşi ulterior s-a dovedit eroarea juraţilor în aprecierea cauzei.
Această eroare a fost reparată la cererea Muzeului Naţional al Literaturii  Române după 70 de ani de la pronunţarea acestei ultime hotărâri,  prea târziu pentru Caragiale, care a murit în 1912.